Pronuptia — franciza de distribuție și dreptul concurenței (CJUE, cauza 161/84, hotărârea din 28 ianuarie 1986)

Problema juridică

Prin ordonanța din 15 mai 1984, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție din Germania) a adresat Curții, în temeiul art. 177 CEE, întrebări privind interpretarea art. 85 CEE și a Regulamentului Comisiei nr. 67/67/CEE, pentru a stabili dacă acestea se aplică unor contracte de franciză pentru distribuția de bunuri (par. 1, 8). Întrebările au fost: (1) dacă art. 85 alin. (1) CEE se aplică unor contracte de franciză de tipul celor din litigiu, care au ca obiect instituirea unui sistem special de distribuție prin care francizorul furnizează francizatului, pe lângă bunuri, nume comerciale, mărci, material de merchandising și servicii; (2) dacă, în caz afirmativ, Regulamentul nr. 67/67/CEE (exceptare pe categorii) se aplică unor astfel de contracte. A treia întrebare, subsidiară, nu a mai fost analizată, întrucât Regulamentul nr. 67/67/CEE a fost declarat inaplicabil (par. 34-35).

Contextul speței

Litigiul principal opune Pronuptia de Paris GmbH (Frankfurt am Main), filială germană a societății franceze cu același nume și „francizorul”, doamnei Schillgalis (Hamburg), „francizatul”, cu privire la obligația francizatului de a plăti redevențe restante aferente cifrei de afaceri pentru anii 1978-1980 (par. 2). Societatea-mamă franceză distribuie rochii de mireasă și alte articole vestimentare purtate la nunți sub marca „Pronuptia de Paris”; în Republica Federală Germania, distribuția se face prin magazine ale filialei și prin magazine ale unor comercianți independenți, în baza unor contracte de franciză (par. 3). La 24 februarie 1980 au fost semnate trei contracte, pentru zonele Hamburg, Oldenburg și Hanovra, cu o redactare cvasi-identică (par. 4). Instanța de prim grad a obligat francizatul la plata sumei de 158 502 DM (par. 7). Curtea a redat clauzele contractuale la par. 5-6: exclusivitate teritorială și asistență din partea francizorului; în sarcina francizatului — amenajarea magazinului potrivit instrucțiunilor, cumpărarea a 80% din rochiile de mireasă și accesorii de la francizor (restul doar de la furnizori agreați), o taxă unică de intrare (15 000 DM) plus o redevență de 10% din vânzări, tratarea prețurilor indicate drept prețuri recomandate (fără a-i afecta libertatea de a-și stabili propriile prețuri), controlul publicității, o clauză de neconcurență pe durata contractului și încă un an după încetarea acestuia (în RFG, Berlinul de Vest și zonele unde Pronuptia este deja prezentă) și controlul cesiunii contractului.

Ce au susținut părțile

Susțineri ale părților — nu constatări ale instanței.

Susțineri redate de Curte (nu constatări ale Curții). Francizorul (Pronuptia de Paris GmbH) a susținut că un sistem de contracte de franciză îmbină avantajele unei distribuții cu imagine uniformă cu distribuția prin comercianți independenți care suportă riscurile; art. 85 alin. (1) nu s-ar aplica atunci când contractele nu conțin restrângeri care depășesc ceea ce este necesar funcționării sistemului de franciză, iar obligațiile de livrare și de aprovizionare exclusivă — în măsura în care asigură o selecție standard a mărfurilor, publicitate și amenajare uniforme și interdicția de a vinde în alte magazine bunurile livrate în temeiul contractului — ar fi inerente contractului de franciză și în afara art. 85 alin. (1) (par. 9). Francizatul (doamna Schillgalis) a susținut că prima întrebare trebuie să primească răspuns afirmativ; trăsătura cea mai importantă ar fi protecția teritorială acordată francizatului; sistemul nu poate fi comparat cu contractele de agenție, deoarece francizații acționează în nume propriu și suportă toate riscurile comerciale, iar sistemul dă naștere unor restrângeri semnificative ale concurenței (par. 10); anterior, în fața instanței germane, francizatul susținuse că cele trei contracte contravin art. 85 alin. (1) și nu sunt acoperite de Regulamentul nr. 67/67 (par. 7). Guvernul francez a arătat că art. 85 alin. (1) poate fi aplicabil contractelor de franciză pentru distribuția unui produs, dar nu ar trebui aplicat în mod necesar, având în vedere aspectele lor pozitive (par. 11). Comisia a subliniat că domeniul de aplicare al art. 85 alin. (1) nu este limitat la anumite tipuri de contracte și că, în circumstanțe adecvate, se aplică și contractelor privind cesiunea de nume comerciale și mărci și prestarea de servicii, nu doar livrării de bunuri (par. 12).

Ce a reținut instanța

Potrivit dispozitivului hotărârii (par. 27 și dispozitivul), Curtea a hotărât: (1)(a) Compatibilitatea contractelor de franciză pentru distribuția de bunuri cu art. 85 alin. (1) CEE depinde de clauzele pe care le conțin și de contextul lor economic (par. 13-15). (1)(b) Clauzele strict necesare pentru a împiedica utilizarea de către concurenți a know-how-ului și a asistenței furnizate de francizor nu constituie restrângeri ale concurenței în sensul art. 85 alin. (1). Curtea a inclus aici clauza care interzice francizatului, pe durata contractului și pentru o perioadă rezonabilă după încetarea acestuia, să deschidă un magazin de aceeași natură sau de natură similară într-o zonă în care ar putea concura cu un membru al rețelei, precum și obligația de a nu ceda magazinul fără acordul prealabil al francizorului (par. 16). (1)(c) Clauzele care instituie controlul strict necesar menținerii identității și reputației rețelei identificate prin numele sau simbolul comun nu constituie restrângeri ale concurenței în sensul art. 85 alin. (1). Intră aici: obligația de a aplica metodele comerciale și know-how-ul francizorului (par. 18); amenajarea și amplasarea magazinului potrivit instrucțiunilor, pentru o prezentare uniformă (par. 19); controlul cesiunii contractului (par. 20); iar atunci când nu se pot stabili specificații obiective de calitate ori verificarea lor ar fi prea costisitoare, obligația de a se aproviziona doar de la francizor sau de la furnizori agreați de acesta poate fi considerată necesară pentru protecția reputației rețelei, fără a putea însă împiedica francizatul să se aprovizioneze de la alți francizați (par. 21); controlul publicității, în măsura în care privește numai natura acesteia (par. 22). (1)(d) Clauzele care împart piețele între francizor și francizați sau între francizați constituie restrângeri ale concurenței în sensul art. 85 alin. (1). Combinarea exclusivității teritoriale a francizorului cu obligația francizatului de a vinde numai în localul stabilit (deci de a nu deschide un al doilea magazin) conduce la o împărțire a piețelor; o astfel de restrângere intră sub art. 85 alin. (1) atunci când privește un nume sau simbol deja cunoscut (par. 23-24, cu trimitere la Consten și Grundig, cauzele conexate 56 și 58/64). Speranța francizatului de a obține profit datorită unei anumite protecții împotriva concurenței este relevantă numai la examinarea acordului în lumina art. 85 alin. (3), nu a art. 85 alin. (1) (par. 24). (1)(e) Faptul că francizorul îi adresează francizatului recomandări de preț nu constituie o restrângere a concurenței, atât timp cât nu există o practică concertată — între francizor și francizați sau între francizați — pentru aplicarea efectivă a acestor prețuri; revine instanței naționale să verifice dacă aceasta este situația (par. 25). (1)(f) Contractele de franciză pentru distribuția de bunuri care conțin clauze de împărțire a piețelor sunt susceptibile să afecteze comerțul dintre statele membre, chiar dacă sunt încheiate între întreprinderi din același stat membru, în măsura în care împiedică francizații să se stabilească în alt stat membru (par. 26). (2) Regulamentul nr. 67/67/CEE nu se aplică contractelor de franciză pentru distribuția de bunuri de tipul celor din litigiu: regulamentul vizează acordurile de distribuție exclusivă, definite prin obligații de livrare și de cumpărare, iar nu prin utilizarea unui nume comercial unic, aplicarea unor metode uniforme sau plata de redevențe, iar lista obligațiilor din art. 2 nu include redevențele ori obligațiile din clauzele de control al identității și reputației rețelei (par. 33-34). A treia întrebare nu a fost analizată (par. 35).

Soluția

Hotărâre preliminară (art. 177 CEE). Dispozitiv: „(1) [cele șase puncte privind art. 85 alin. (1), redate la secțiunea «Ce a reținut instanța»]; (2) Regulamentul nr. 67/67/CEE nu se aplică contractelor de franciză pentru distribuția de bunuri de tipul celor examinate în prezenta cauză.” Hotărârea a fost pronunțată în ședință publică la Luxemburg, la 28 ianuarie 1986 (par. 36 și dispozitivul). Nefiind un litigiu pe fond soluționat de Curte, hotărârea nu „dă câștig de cauză” unei părți: Bundesgerichtshof urma să aplice interpretarea Curții în litigiul privind redevențele.

De ce contează în franciză

Surse și nivel de documentare

Nivel de documentare: A — Sursă primară verificată.

Ce nu putem concluziona

Această fișă privește jurisprudența UE/CEE în materie de concurență și de sistem de franciză; NU este un precedent al unei instanțe române și NU interpretează OG 52/1997, Legea nr. 179/2019, obligațiile de dezvăluire de informații (DDI) sau cerința unității-pilot din dreptul român. Hotărârea NU stabilește: că orice restricție dintr-un contract de franciză este permisă; că orice exclusivitate teritorială este licită; că orice clauză de neconcurență este licită; că impunerea prețurilor de revânzare (RPM) este licită; că orice justificare comercială înlătură incidența art. 85 alin. (1). Terminologia este cea a anului 1986 (art. 85 CEE, Regulamentul nr. 67/67/CEE); Regulamentul (UE) 2022/720 (VBER) nu a fost aplicat de Curte. Curtea nu a soluționat cererea de plată a redevențelor din litigiul german — aceasta rămânea în sarcina instanței naționale. Text-sursă: hotărârea oficială integrală publicată în Culegerea de jurisprudență 1986, p. 353 (CELEX 61984CJ0161, ECLI:EU:C:1986:41).